ELEV   Şcoala Generală cu clasele I-VIII nr.8
Bârlad , Str. N. Tonitza , Nr. 20, cod 731059 ,Tel./Fax 0235 411813
e-mail sergiu_sandru@yahoo.com
                                                                                                                                                             

       Pe urmele poeţilor de la 1848, D. Bolintineanu si V.Alecsandri, si în continuarea lui Eminescu , G. Cosbuc a evocat într-un număr de poezii trecutul de luptă pentru libertate al poporului nostru din cele mai vechi timpuri si pînă în zilele lui. Cosbuc vede istoria ca o luptă neîncetată pentru libertate socială si naţională. Simboluri umane ale acestei lupte sunt Decebal, legendarul Gelu, Mihai Viteazul, Tudor Vladimirescu (Decebal către popor, Moartea lui Gelu, Paşa Hassan, Oştenii lui Tudor).

            În Decebal către popor, regele formulează cunoscuta maximă atribuită dacilor: „E rău destul că ne-am născut”, numai pentru a sublinia că viaţa în stare de robie ar mări chinul: „Mai vrem şi-al doilea rău?”. De aceea, Decebal, cheamă întreg poporul dac la luptă împotriva cotropitorilor romani. Lupta înseamna jertfă, -jertfa- moarte demnă. Motivarea este patetică, de sublim patriotism:

                                                  „Din zei de-am fi scoborâtori

                                                   C-o moarte tot sîntem datori!     

                                                   Totuna e dac-ai murit                      

                                                   Flăcău ori mos îngîrbovit;

                                                   Dar nu-i totuna leu să mori

                                                   Ori câne-nlănţuit.”

                                                  „Eu nu mai am nimic de spus

                                                   Voi braţele jurînd le-aţi pus

                                                   Pe scut! Puterea este-n voi

                                                   Şi-n zei! Dar vă gîndiţi, eroi,

                                                   Ca zeii sînt departe, sus,

                                                   Duşmanii lîngă noi!”

            O ură fără margini nutreşte poporul dac impotriva asupritorilor romani, cărora Un cântec de barbar le striga ameninţări înfricoşătoare:

                                                  „Vom face pe-ai vostri părinţi

                                                    S-ascundă trufaşul lor chip

                                                    În togă, plîngînd de ruşine

                                                    I-am trece sub furci candine

                                                    I-om pune cu fruntea-n nisip."

Spre deosebire de reprezentanţii curentului latinist, Coşbuc nu uită că romanii au venit in Dacia in calitate de cuceritor. Rând pe rând, sunt evocate apoi din istoria patriei figurile de eroi populari, luptători pentru libertatea naţională şi socială, începând cu voievodul Gelu.

            Gelu din poezia Moartea lui Gelu, rănit, cere calului, ca în balada populară Toma Alimoş, să-l îngroape „pe margini de apă”,ca apele Cernei să-l jelească, nădăjduind în vremuri de biruinţă:

                                         „Şi-armat voi ieşi eu afară

                                                      Şi veseli vom trece noi iară

                                                      Prin suliţi şi foc înainte,

                                                    Să ţie protivnicii minte

                                                      Că-s vii, când e vorba de tara

                                                      Şi morţii-n morminte!”

            Mihai Viteazul ia în balada Pasa Hassan, publicata in „Vatra”(1894), proporţii uriaşe, pe măsura bravurii sale şi lupta de la Călugareni, povestită şi de Nicolae Bălcescu:

                                                     „Sălbatecul vodă e-n zale şi-n fier

                                                       Şi zalele -i zuruie crunte,

                                                       Gigantică poart-o cupolă pe frunte

                                                       Şi vorba-i e tunet, răsufletul ger

                                                     Iar barda din stânga-i ajunge la cer,                                                                                        Şi vodă-i un munte.”

            Inspirată după Cartea a doua, Călugarenii, din Romanii supt Mihai-Voievod Viteazul a lui N. Bălcescu, poezia Paşa Hassan glorifică, prin hiperbolă şi în antiteza cu Paşa Hassan (Conducătorul ariergăzii turceşti în lupta de la Călugareni), pe Mihai Viteazul, sugerând bărbaţia, capacitatea de sacrificiu a domnitorului pentru apărarea independenţei patriei, şi a oştenilor care:

                                                      „Turcimea-nvrăjbtă se rupe deolaltă

                                                       Şi cade-n mocirlă, un val după val

                                           Iar fulgerul Sinan,izbit de pe cal

                                                       Se-nchină prin balta.”

            În Tudor Vladimirescu, Coşbuc vedea întâi de toate pe răzvrătitul împotriva ciocoilor şi pe eliberatorul social al marelor asuprite:

                                                      „Zboară corbi pe sus, băiete,

                                                        Cârduri negre se-nvîrtesc,

                                                        Şi se zbat de-atâta sete

                                                        Şi de foame se izbesc:

                                                         N-au s-aştepte-oltenii ruga

                                                         Să le dea de hrană-n văi

                                                       Oh, ciocoi, te ajung în fugă

                                                            Toţi răzbunătorii tăi!”

            Volumul de versuri întitulat „Cântece de vitejie” (1904) reuneşte poeziile cu tema erotică publicate de Coşbuc începând din 1896. Cele mai multe din ele cinstesc eroismul ostaşilor români in Războiul de Independenţă din 1877.

            Poetul reconstitue momente dramatice, rememorizează episoade eroice, nescrise în istoria glorioasă a Războiului, si evocă  vitregia războiului în modalitatea scrisorii populare, în cele mai multe poezii (O scrisoare de la Muselim-Selo) cu înţelegerea cu care ţăranul ostaş a luptat pentru dezrobirea ţării. Alte poezii sunt scrise sub formă de cântec (Cantecul redutei) sau de povestiri (Povestea căprarului). Indiferent de forma sub care sunt ele redactate, emoţionează prin dramatismul lor, prin simplitatea limbajului care reflectă modul de a gândi şi a simţi al ostasilor care au câştigat independenţa ţării.

            În Povestea căprarului este vorba despre un „căprar” care,încercănd să-şi ridice fratele mort , ucis de gloanţe, cade răpus, „părând c-ar vrea / să-l apere pe mort aşa”, iar Trei, Doamne, şi toţi trei este povestea unui bătrân zdrobit de durere, pentru că trei feciori a avut şi toţi trei au murit pe câmpul de luptă. Simbolic şi zguduitor uman este preţul de sânge al ostaşilor români, pe care-i evocă poetul, în chipul înpietrit şi demn în durere al bătrinului tată.                                     

            O scrisoare de la Muselim-Selo a fost publicata întâia oară in Gazeta săteanului din 20 Mai 1901, fiind reprodusă în acelaşi an în reviste şi ziare din Arad, Braşov, Blaj, Oradea si Oraştie, iar in anii următori în diferite calendare, în volumul „Ziarul unui pierde-vară”  şi „Cântece de vitejie”.

            Concepută sub formă de scrisoare, poezia emoţionează prin omenescul ei, spus simplu, fară de artificiu, in caracteristica vorbirii şi scrierii populare.

            Poetul îşi imaginează că, dintr-un spital militar, din satul Muselim, de lingă Dunăre, un ostas, căprarul Nicolae, trimite „o carte” către maicuţa unui soldat, la rugămintea acestuia făcută când mai era înca în viaţă. Ion este chinuit de dorul de casă. El urează mai întâi ca scrisoarea s-o găsească în pace pe măicuţă, apoi povesteşte ce-l impresionează mai mult,suferinţa soldatului Anton al Anci, bolnav de patru luni, rămas numai cu sufletul.  În război au căzut mulţi.A fost rănit şi el de un glonţ în piept, dar speră că se vindeca într-o lună. E mândru însă de faptul că i-am înfrânt pe duşmani şi că însuşi nebiruitul Osman a fost luat prizonier. E îngrijorat însă pentru cei rămaşi acasă şi care-i sunt dragi. Are nevastă şi copil. El stie că nevestei îi este greu fără dânsul, ca feciorului, pe care-l  lăsase  „cu  creştetul cît masa”, i-ar trebui o caciulă. Se interesează dacă preotul şi-a vândut juncanii căci ar fi vrut să-i cumpere, şi n-are acum banii. Si-ar mai  dori  o  coasă s-o aibă când se va întoarce. O roagă pe măicuţa să pună preotul să-i citească o slujba pe care o va plăti el, la întoarcere. Toate acestea , sunt gânduri care frământa pe rănit, si-n ele e un  dor imens de viaţă, dar şi înţelegere pentru cei care suferă, şi delicată grijă , ca să nu întristeze pe ai săi, pentru starea în care se află. Din ultimele rânduri ale căprarului Nicolae rezultă că dorinţa camaradului său nu s-a îndeplinit, scrisoarea având un deznodământ tragic. Este preţul de sacrificiu pe care l-a dat ostaşul român in Râzboiul pentru independenţa ţării.