ELEV   Şcoala Generală cu clasele I-VIII nr.8
Bârlad , Str. N. Tonitza , Nr. 20, cod 731059 ,Tel./Fax 0235 411813
e-mail sergiu_sandru@yahoo.com
                                                                                                                                                             

       George Coşbuc intenţionase să realizeze un epos naţional, în genul Iliadei şi Eneidei, pe motive folclorice şi de mitologie românească. Strădania lui s-a concretizat în câteva fragmente; poetul a reuşit, numai în viziunea cu care se încheagă versurile ce constituie, în întregul operei, o monografie lirică a satului românesc.

             Din proiectata epopee, două balade vorbesc despre marile evenimente din viaţa satului: Nunta Zamfirei, transfigurând ceremonialul nunţii ţărăneşti şi Moartea lui Fulger, evocând străvechiul ritual al înmormântării. Atmosfera fabuloasă, de basm, există în ambele balade, ca de altfel şi în poeziile corespondente ale lui M. Eminescu, în Călin-file din poveste şi Strigoii.  

            În Moartea lui Fulger, un fiu de crai, răpus în luptă pe un mal străin, e adus de un sol. Durerea părintească, cu inflexiuni de bocet popular în poezia lui Coşbuc, ritualul înmormântării, cu rănduieli şi obiceiuri străbune, dau forţă dramatică poeziei.  

             Din balada populară, poetul a reţinut doar motivul ei generic; un gest eroic, în faţa morţii, însă transpus în situaţie tragică şi în înţeles filozofic popular. Emoţionant e strigătul de durere al mamei îndoliate, care nu mai crede în nimic, nici chiar în Dumnezeu, în faţa căruia: "Ori buni, ori rău tot un mormânt! / Nu-i nimeni drac şi nimeni sfânt! / Credinţa-i val, iubirea vânt / Şi viaţa fum".  

            Impresionează sfatul înţelept al bătrânului sfetnic, compătimitor şi sentenţios, exprimând, în esenţă, atitudinea demnă, bărbătească, în faţa morţii, specifică poporului român: "Zici fum? O, nu-i adevărat / Război e, de viteji purtat! / Viaţa-i datorie grea / Şi laşii se-ngrozesc de ea / Să aibă tot cei laşi ar vrea / Pe neluptat". Poetul stăruie asupra stărilor sufleteşti, cărora le dă expresivitate prin ţinuta eroilor, în trecerea lor de la o atitudine la alta, prin vorbirea lor populară

             Nunta Zamfirei apare în "Tribuna" din Sibiu în 1889. Poezia transfigurează, într-o atmosferă de basm, ceremonialul nunţii ţărăneşti. Poezia este o baladă, care debutând într-un cadru feeric de basm, ne face să asistăm la nunta fetei lui Săgeată-împărat, Zamfira, cu prinţul răsăritean Viorel. Dacă înlăturăm elementul fabulos dăm peste o lume reală, uşor de recunoscut, prin nimic falsificată. Personajele, cu numele lor situează epicul poeziei în limitele tradiţiei şi basmului. Zamfira, nume des întâlnit în lumea satului, fiică de "domn" şi-a ales ca mire pe Viorel - alt nume din lumea satului transilvănean - un "prinţ" frumos, venit de undeva "dintr-un afund de Răsărit". Ca orice fată frumoasă,   Zamfira a fost "peţită des", dar ea n-a ales decât pe care i-a fost "menit", pe "cel mai drag" - sintetizând concepţia populară conform căreia la baza căsătoriei trebuie să stea dragostea. Zvonul nunţii s-a răspândit îndată peste "o mie de crăimi". Împăraţii şi regii şi-au îmbrăcat purpura, nuntaşii din nouăzeci de ţări s-au urcat în rădvane trase de câte patru cai. Dar împăraţii sosiţi din "Zorit" şi din "Apus" nu par străini, ci, dimpotrivă, foarte cunoscuţi, aparţinând parcă unui singur neam. Ei sunt: "bătrânul Grui" cu nume baladesc, şi Ţinteş, cel cu "trainc rost", şi Bardeş "cel cu adăpost prin munţi sâlhui", dar şi un Peneş-împărat, un "Paltin-crai", Mugur-împărat şi Barbă-Cot, piticul, personaje ce amintesc de lumea basmului românesc, cu feţi-frumoşi, regi şi sfetnici. Atributele care individualizează vag personajele sunt ale basmului. Zamfira e sprinteană "cu mers isteţ", mlădie şi năltuţă, cu mijloc subţire, încins cu "brâu-de-argint", flăcăii chipeşi, au coifuri pe cap şi prăsea la şold, după moda grănicerească din ţara Năsăudului, iar regii sunt îmbrăcaţi în purpură, rochiţele copilelor şi flăcăilor amintesc de tipicul port popular: "Ce fete dragi! Dar ce comori / Pe rochii lungi ţesute-n flori / Iar hainele de pe feciori / Sclipeau de argint". Ceremonialul nunţii, hiperbolizat, este însă ţărănesc. Cum nunta e un eveniment deosebit în viaţa satului, la sărbătoare participă întregul sat, dar şi nuntaşi din satele vecine. Obiceiurile de nuntă, dincolo de cadrul de basm al poeziei, sunt cele obişnuite în viaţa satului transilvănean. Alaiul mirelui nu are absolut nimic supranatural, fiind rupt din viaţa reală. Mirele e întâmpinat de alaiul miresei, în frunte cu Paltin-crai, în funcţia de staroste, în sunetele de treasc şi trâmbiţi şi în chiote de veselie. Momentul capital este hora din timpul cununiei, jucată ţărăneşte de tot poporul, ardeleneşte, în opinci cu clopoţei şi cântece din fluier. Notaţia mişcării stilizate este făcută cu o tehnică acustică desăvârşită, într-un tablou ca de Theodor Aman: "Şi-n vremea cât s-au cununat / S-a-ntins poporul adunat / Să joace-n drum după tilinci: / Feciori, la zece fete , cinci, / Cu zdrângăneii la opinci / Ca-n port de sat. / Trei paşi la stânga linişor / Şi alţi trei paşi la dreapta lor, / Se prind de mâni şi se desprind, / S-adună cerc şi iar se-ntind, / Şi bat pământul tropotind / În tact uşor."  

              Poezia lui Coşbuc, după cum s-a spus, poate servi ca libret pentru un spectacol coreografic ea este "un poem al horei". Într-adevăr întreaga poezie pare o horă imensă, având ca temă nunta ţărănească. Primele strofe fixează expozitiv motivul, în proiecţie feerică, de basm. În zvonul de nuntă şi  mişcarea pornită a nuntaşilor, de la casele lor "Din munţi şi văi, de peste mări", începe propriu-zis spectacolul coreografic pe care ni-l imaginăm cu strălucire fascinantă, caracteristică. Mişcarea momentelor este impetuoasă, năvalnică, ea se desfăşoară pe spaţii largi, panoramic. Aşa este văzut şi ospăţul, în proporţii hiperbolice: mesele cuprind tot orizontul, vinul curge ca un râu neoprit, încât însuşi soarele stă mirat în loc pe cer (imaginea copleşitoare de lumină), apoi din nou jocul copilelor de împărat "Cu ochi şireţi" şi rochii până-n pulpe, al feţilor-frumoşi, al piticului Barbă-Cot, îndemnat de Peneş-împărat şi chiar al regilor bărboşi, bătrâni, greu de pornit dar şi de oprit. După 40 de zile, petrecerea se încheie cu urarea lui Mugur-împărat, "Precum e felul din bătrân / La orice chef între români": " Cât mac e prin livezi / Atâţia ani la miri urez! / Şi-un prinţ la unul! blând şi mic, / Să crească mare şi voinic - / Iar noi să mai jucăm un pic / Şi la botez!", urare care sintetizează esenţa căsătoriei, în concepţia populară, aceea de procreare, de perpetuare a specei umane.  

         Ritmul susţinut al poeziei, de la o strofă la alta, este realizat cu mijloace sintactice, în care accentul cade pe verb, cu răsturnări tipice, de natură să direcţioneze mişcarea, să deruleze detaliile sau să intensifice mişcarea. Ritmul este iambic şi măsura de opt silabe, redusă în al şaselea vers al strofei la jumătate, ajută nu mai puţin la fluiditatea poemului, care curge zglobiu ca un râu de munte în cataracte. Ca procedeu artistic întâlnim în primul rând hiperbola, comparaţia, metafore mai puţine (multului rotund = globul pamântesc), repetiţii, elipse, armonii imitative, aliteraţii, iar sub raport lingvistic, poetul foloseşte graiul viu al poporului şi câteva ardelenisme (păhar, ghinărari, munţi sâlhui, tilinci, zdrângănei, prăsea) şi câteva formaţii proprii (crăimi = împăraţi; alint = alintare; chiu = chiuit; întrulpi = trupeşte) toate cu scopul de a respecta rima.